Tara de sub fluturi | Dragos Voicu

Ceea ce surprinde – iar pe unii chiar ii socheaza! – in cea de-a doua carte a lui Dragos Voicu este radicalismul viziunii artistice. Nimic din naivitatea jucata care il imbia pe cititor la lectura in „Coada”. Prozatorul isi schimba nu numai uneltele, ci si modalitatea de a construi. Temele si motivele literare sunt edificatoare: descompunerea, plecarea, neincrederea, suferinta, foamea, coruptia. Criza in care se afla noua lume imaginata de Dragos Voicu este una neagra, deformatoare, grotesca. Destramarea umana este totala, disolutia biologicului fiind un element esential in economia naratiunii. Oamenilor le cade parul, vantul aduce fasii si bucle de par, amestecate cu haine care se zdrentuiesc sub privirile trecatorilor, iar mortii transpira in sicrie. Celelalte fapturi ale lui Dumnezeu se manifesta in aceeasi tonalitate. Animalele si pasarile isi leapada blanurile si penele, aparand in imagini de cosmar: pisicile par „pui de draci” cocotati pe garduri, cainii au devenit „saci transparenti, indesati cu viscere”, gainile inviaza in oale. Pamantul, plantele si mecanismele sociale sunt prinse intr-un vartej halucinant. Pana si scenele sexuale capata turnura unui cosmar. Parabola si distopie, cartea lui Dragos Voicu este o ontologie a destramarii pline de cruzime, o evocare dura a celui mai negru Infern, o Apocalipsa a societatii moderne.* Serban Tomsa„Tara de sub fluturi” e un loc unde bancile si statul controleaza individul intr-un mod nu foarte diferit de cum se intampla in societatea actuala. Dar, pornind de la realitatea sociala, Dragos Voicu metaforizeaza si hiperbolizeaza, in liniile paranoiei instituite ca metoda in arta de suprarealistul Dali. Totul se descompune, pluteste, sufoca, iar balonul de sapun al visului creste din ce in ce mai mult, pana cand se suprapune cu lumea. Personajul central, cel prin ochii caruia vedem totul, e „bietul om supt vremi”, vorba cronicarului, omul supus istoriei, in orice epoca ar trai, care asista la mersul lumii fara sa poata face aproape nimic, pentru ca toate deciziile care il privesc direct se iau peste capul lui. Asa ca asteapta o eliberare, asteapta poate acea trezire din cosmarul istoriei pe care o clama Stephen Dedalus in „Ulise”-le lui Joyce. Insa, real sau imaginar, balonul de sapun rezista. Distopia lui Dragos Voicu nu e atat de dementa cum sunt cele ale lui Palahniuk, dar transgresiva e. Si mai e si profund satirica, descriind o stare generala care seamana izbitor cu atmosfera de marlanie polimorfa din Romania pe care o stim.* Mihai Curtean