Clopotul scufundat | Livius Ciocarlie

Tind sa nu vad in oboseala si renuntare numai infirmitati. Ma atrag oamenii care obosesc si renunta atunci cand nu se acresc si raman nepasatori. Invingatorii nu ma atrag, iar dintre toate naturile si mentalitatile, rapacitatea imi este cea mai departe. Admir victoria numai ca efect al unei vocatii. Chiar si victoria poate fi vocatie, dar atunci presupune, ca oricare alta, uitare de sine. A nu voi sa te impui celuilalt, a nu te bucura de infrangerea lui. Puterea, cat de mare, sa se consume in descoperirea unui sens. Altfel, netransformate in sens, energia si lupta mi se par boli mult mai grave decat oboseala si renuntarea. Cu aceste boli reintegram salbaticia. Secolul nostru sufera de salbaticie, de aceea oboseala si renuntarea nu-mi creeaza complexe. In afara putinilor eroi, care-si opun puterea salbaticiei, in secolul nostru umanitatea se incorporeaza in cei slabi. (...) Nevoia de liniste si moarte, mai mult virtuala decat reala. Nu destul de cotropitoare ca sa faca din mine un bolnav. Sunt in conditia artistului. Artistul mai mult inventeaza decat descopera un adevar. Sunt dublu: cel ce produce o imagine despre sine si personajul inventat. Minciuna romantica si adevar romanesc. De aici, probabil, inautenticitatea existentiala a scriitorilor. Traiesc factice, dar produc in ei, din imprastierea care-i umple, ceva adevarat. Livius Ciocarlie